COMENTARIU Crenguța Nicolae: În atenția europarlamentarilor: Ce se poate face cu banii de la UE

Asta în timp ce oamenii opoziției visează ca PSD să ducă de râpă economia în așa hal, încât ei să preia puterea în 2020 la un scor cât mai mare.

Parte din aceste reacții se explică prin resentimentele la adresa categoriilor de cetățeni care n-au votat cu ei, ci cu dușmanii lor politici: sunt binecunoscute reacțiile de frustrare, exprimate îndeosebi de formatorii de opinie, față de ceea ce ei cred a fi prostie a electoratului, care ar merita deci să fie pedepsit cu o guvernare incompetentă. Dincolo de resentiment, lipsa de preocupare pentru orice altceva în afară de lupta pentru putere se explică prin lipsa nevoii de a avea și altfel de preocupări, atâta vreme cât metoda preferată de a câștiga voturi rămâne demonizarea rivalilor.

Pe tărâm economic, această lipsă de preocupări se vede cu deosebire la capitolul soluției de finanțare preferate de toată lumea pentru scoaterea țării din sărăcie: fondurile europene. Toate partidele sunt de acord că trebuie atrase cât mai multe fonduri europene, cantitatea de fonduri atrase fiind însă unicul criteriu de performanță invocat atunci când vine vorba de ele.

Să vedem însă cum se pune problema în realitate. La ora actuală, construcția europeană e pusă în pericol de creșterea în loc de scăderea diferențelor de dezvoltare dintre țări și regiuni. Am citat și cu altă ocazie un studiu al BERD care atrăgea atenția încă din 2013 că veniturile locuitorilor din Est ar putea să nu le mai ajungă niciodată din urmă pe cele din Vest; în timp, cercetările pe tema adâncirii discrepanțelor de dezvoltare s-au tot înmulțit. Soluția pragmatică avansată de eurocrați a fost pur și simplu ideea Europei cu mai multe viteze, adică abandonarea proiectului de unificare economică a continentului, cu atât mai mult cu cât chestiunea refugiaților (adică nevoia de forță de muncă ieftină a marilor puteri) a complicat și mai mult lucrurile, ținând cont de discuțiile despre bugetul UE pentru 2021-2027 cu planul de redirecționare a banilor de la politicile de coeziune (care ar avantaja mai ales țările din Est) spre cele de integrare a refugiaților (care ar avantaja mai ales țările din Sud).

Într-un asemenea context, institutul european de cercetări economice Bruegel a publicat acum câteva zile un studiu care evaluează eficiența fondurilor de coeziune în funcție de felul cum au fost folosite. Concluziile studiului, făcut pe baza interviurilor cu oficiali de la Comisia Europeană, din partea autorităților naționale și regionale și experți independenți din zece țări beneficiare, sunt că regiunile din Europa care au realizat cea mai bună creștere economică susținută de politici de coeziune au fost cele cu proiecte: 1) desfășurate pe durate mai lungi, nu pe termen scurt; 2) cu mai puține priorități, nu cu multiple obiective; 3) bazate pe cofinanțare națională cât mai mică; 4) cu management mai mult național decât regional sau local; 5) cu o mai mare componentă interregională; 6) cu o mai mare proporție de beneficiari privați sau nonprofit în raport cu beneficiarii din sectorul public; 7) cu o mai mare proporție de finanțare direct din fondurile de coeziune în raport cu oricare altă sursă.

Experții Bruegel afirmă că una din cele mai clare (și contraintuitive) constatări ale cercetării este că în țările cu proiecte regionale unde ponderea cofinanțării naționale a fost mai mică, performanța regiunilor a fost mai bună, ca în Polonia și România, pentru că statul și-a putut permite acolo să investească mai mult în alte proiecte care au ajutat regiunile respective, în loc să bage toți banii disponibili în proiectele cofinanțate. Această constatare n-a fost însă valabilă și pentru țări ca Italia sau Ungaria, unde cofinanțarea națională a fost la fel de mică, dar constrângerile fiscale din caza crizei au vizat toate investițiile publice, rezultatul fiind regiuni cu performanțe de ansamblu slabe. Dacă în exercițiul bugetar 2021-2027 nu vor mai avea loc crize care să facă necesare noi constrângeri fiscale, atunci o majorare a cofinanțărilor naționale ar fi însă evident benefică pentru performanța regiunilor.

În același timp, rezultatele studiului arată că, acolo unde riscul regional și local de corupție sau neglijență în privința folosirii fondurilor este ridicat, sunt recomandabile creșterea cofinanțării naționale și administrarea lor centralizată, la nivel național. Chiar și în absența corupției însă, autorii notează că managementul fondurilor de coeziune la nivel național nu apare ca fiind doar mai eficient decât cel strict regional sau local, dar ar avea și un sens de prudență pe termen lung. Mai exact, în special în țările care sunt cele mai mari beneficiare de fonduri de la UE, pe alocuri banii de la UE au ajuns să înlocuiască finanțările naționale, ceea ce creează o dependență de fondurile europene riscantă în situația în care, indiferent din ce motive, acestea s-ar reduce.

Față de exercițiul bugetar actual, CE a propus ca fondurile pentru politici regionale și de coeziune alocate de UE să scadă în perioada 2021-2027 de la 34% la 30% din bugetul UE, accentul urmând să cadă nu pe sumele absolute alocate, ci pe găsirea unor căi de a le face mai eficiente. Pentru noi, orice fel de schimbare în domeniu este relevantă, ținând cont că, după ultimele date Eurostat, România avea în 2017 două regiuni din opt (Nord-Est și Sud-Vest Oltenia) printre cele mai sărace 20 din UE, după criteriul PIB pe cap de locuitor, în ameliorare ușoară față de 2016, când avea trei regiuni (a treia fiind atunci Sud Muntenia). Conform datelor CE, dintr-un total al fondurilor regionale și de coeziune de cca 352 mld. euro planificat pentru perioada 2014-2020, României i-au fost alocate cca 17,7 mld. euro, ceea ce înseamnă locul al patrulea după Polonia (63,4 mld.), Italia (21,6), Spania (20,7) și Cehia (18).

În privința constatării din studiu despre randamentul mai mare acolo unde sunt beneficiari privați, aici nu e atât vorba de influența fondurilor de coeziune, ci invers, de influența bogăției preexistente: acolo unde există deja concentrații mari de firme private sau ONG-uri cu putere suficientă încât să facă proiecte de investiții și să solicite finanțări, e firesc ca rezultatul pentru regiunea respectivă să fie mai bun. Aceeași corelație există și în cazul proiectelor interregionale: experții Bruegel afirmă că acestea pot stimula cu deosebire creșterea economică, dar tocmai pentru că în astfel de proiecte se asociază mai ales regiuni deja mai bine dezvoltate, cu capacitate mai mare de a atrage investiții mai complexe și cu mai mare cuprindere. Tocmai de aceea, autorii atrag atenția că trebuie evitate situațiile în care asocierea mai multor regiuni la proiecte interregionale ar crea poli noi de bogăție care să favorizeze și mai mult discrepanțele de dezvoltare, prin excluderea regiunilor mai sărace din vecinătatea acestora.

Altă concluzie instructivă ar fi că, exact invers față de propunerea CE pentru exercițiul 2021-2027, ar trebui evitat ca aceste proiecte să fie subordonate Semestrului European (cadrul cu recomandări adresate de CE fiecărei țări) sau concentrate tematic în jurul câtorva obiective preferate de UE. Motivul nu e numai de ordin birocratic (încă un rând de ținte de bifat pe lângă Bruxelles), ci și practic: problemele regiunilor sunt foarte diferite, iar ceea ce funcționează în cazul regiunilor mai dezvoltate nu e la fel de util și în cazul celorlalte. Pentru primele, prioritare rămân proiectele mai „de vitrină”, legate de inovație ori mediu, în timp ce pentru celelalte e mai urgentă de cele mai multe ori finanțarea pentru necesități clasice de infrastructură de transport și modernizare energetică. În același timp însă ar trebui găsite și mijloace de a evita schimbările frecvente de priorități care apar la nivel local și regional când vine la putere un nou guvern și proiectele deja începute sunt amânate în favoarea altora noi, ceea ce afectează eficiența ambelor categorii de proiecte.

În cazul României, concluziile unui studiu precum cel de mai sus pot fi utile pentru combaterea sau măcar nuanțarea unora dintre prefabricatele simple de gândire care acum țin loc de cercetare și inițiativă în discursul public. Sume mai mari atrase, cofinanțări mai mari de la bugetul național, descentralizarea deciziei, creșterea numărului de beneficiari privați, legarea proiectelor de priorități interregionale sau de agenda venită de la Bruxelles sunt de dorit, dar nu și chei magice de asigurare a creșterii economice ori de combatere a discrepanțelor de dezvoltare. E greu de spus câți dintre noii europarlamentari români știu ceva despre asta, dar și proeuropenismul, și patriotismul pe care cu toții le proclamă înseamnă și stăpânirea acestei teme.